Blog

Articole pentru Suflet

Despre Rugăciune

În viaţa Apostolului Pavel se ştie câte greutăţi a avut acesta de înfruntat. „În fiecare zi mor”, spunea el despre sine (I Corinteni 15, 31). Bătăi, naufragii, atacuri ale tâlharilor, clevetiri, invidie, frig, foame, sete – iată o listă departe de a fi completă a necazurilor Apostolului (II Corinteni 11, 23-32). Şi totuşi, Dumnezeu îl mângâia tot mai mult pe alesul său, pe măsură ce creşteau şi suferinţele lui (II Corinteni 1, 4-5). Asupra Apostolului Pavel s-au împlinit cuvintele Psalmistului: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19).

„Pace să aveţi între voi… fiţi îndelung răbdători către toţi… să nu răsplătească cineva rău pentru rău, ci pururea cele bune să urmaţi unul faţă de altul şi faţă de toţi. Pururea bucuraţi-vă. Neîncetat rugaţi-vă. Pentru toate mulţumiţi… de tot felul de lucruri rele să vă feriţi” (I Tesaloniceni 5, 13-22). Această povaţă mântuitoare de suflet este un medicament minunat împotriva stresului.
Iar dacă vom reacţiona la amărăciunile vieţii pe dos de cum povăţuieşte Apostolul, fără smerenie şi rugăciune, singuri vom crea terenul propice pentru stres. Bineînţeles, smerenia nu înseamnă pasivitate, capitulare. Dimpotrivă, ea presupune activitate lăuntrică: pocăinţă, înţelegere a situaţiei, apreciere a valorilor şi întoarcere către Dumnezeu, cerând ajutor. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului şi mult mai uşor să ne pierdem echilibrul sufletesc.

K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 98 – articol preluat de pe www.doxologia.ro

Despre Iisus Hristos

Majestăţii voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentulus, guvernatorul Iudeii, salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi ceea ce vă voi comunica prin această scrisoare.

Trăieşte aici un Om care Se bucură de o mare reputaţie, un Om virtuos care se numeşte IISUS HRISTOS. Poporul spune că este un Profet al adevărului, iar ucenicii Lui susţin că ar fi chiar Fiul lui Dumnezeu, adică Fiul Celui care a creat cerurile şi pământul şi tot ce a existat sau va exista vreodată. Şi în adevăr, o, împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest IISUS HRISTOS. Prin unul şi singurul Său Cuvânt, El dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor. E de statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea Lui este atât de măreaţă încât inspiră respect în toţi cei ce Îl privesc şi care se văd siliţi să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunii coapte şi îi cade până pe umeri; i se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazaritenilor. Fruntea Lui este lată şi exprimă inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un defect care să dea loc vreunei critici logice; iar barba Lui deasă este la fel ca părul, lungă şi este despărţită în două prin mijloc. Privirea Lui este măreaţă şi senină şi are ochii strălucitori. Lumina pe care o radiază faţa Sa este ca lumina soarelui, aşa că e imposibil ca cineva s-o privească prea mult. Această strălucire ciudată inspiră teamă. Când povăţuieşte însă pe cineva o face plângând şi prin felul de a fi atrage respectul şi iubirea celor ce-L ascultă. Se spune că n-ar fi râs niciodată, dar că ochii Lui sunt veşnic plini de lacrimi şi că iese foarte rar printre oameni. Cât despre învăţătura Sa, atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele, fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Se spune că până acum nu s-a mai văzut un asemenea om prin locurile acestea. Mulţi iudei spun că este Dumnezeu, în timp ce alţii sunt împotriva Lui şi sunt de părere că este împotriva legilor majestăţii voastre. În ce mă priveşte, eu sunt revoltat împotriva acestor iudei pizmaşi, deoarece Omul acesta nu a cauzat niciodată vreo nemulţumire cuiva.

Dacă majestatea voastră doreşte să-L vadă, precum mi-aţi scris mai înainte, faceţi-mi cunoscut şi vi-L voi trimite imediat, căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi supunere tot ceea ce-mi veţi porunci.”

Scrisă la Ierusalim, Crugal X, luna IX-a. Al majestăţii voastre prea smerit şi supus servitor Publius Lentulus, guvernatorul Iudeii.”

***

Dacă nu învățăm să inchidem ușile trecutului, nu vom vedea cealaltă usă care ni se deschide

De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii.

Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii poftă de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…

Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simţim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înţelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare şi iubire şi pentru a-l tămădui cu Hristos Euharistic. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc.

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli

Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acţiona evident, nădejdea şi rugăciunea sunt telefonul cu care îl ţinem pe Dumnezeu atent. Ieri eram inteligent aşa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept aşa că mă schimb pe mine !

În viaţă, dacă îţi arăţi durerile, poţi fi considerat slab. Dacă le ascunzi, poţi fi considerat insensibil… Aşa că cel mai bine este să trăieşti suferinţele cu şi în Hristos, iubind pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine. Iubirea este cheia cu care întoarcem ceasornicul vieţii. Orice nu este iubire este putere a întunericului. Suntem pe pământ ca să învăţăm să iubim. Odată ce învăţăm să iubim, murim. Dumnezeu ne ia la El ca să-L iubim de Dânsul în chip desăvârşit. Dumirit sau nu, sufletul va face lumină în minte mai devreme sau mai târziu. Altruismul, aerul fiinţei ontologice ne subliniază în cursul de la şcoala vieţii că esenţa rămâne aceeaşi; dragostea care niciodată nu cade !

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei… Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii ! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul… Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur !

Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor !

Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată ! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir ! Ieromonah Hrisostom Filipescu

Despre mâncare și băutură

A lui Paladie, către Lausus postelnicul

Te rog pe tine, robul lui Dumnezeu Lausus, îmbărbătează-te cu toată priceperea şi nu-ţi încătuşa printr-un jurământ libertatea, din pricina vreunei judecăţi care vrea să fie pe placul oamenilor; aşa au păţit mulţi, care s-au jurat necugetat, cu slavă deşartă îndărătnică, să nu mănânce cutare sau să nu bea cutare, robindu-şi voia liberă constrângerii jurământului; pentru ca mai apoi să cadă iarăşi, jalnic, în aceleaşi, născând jurământ strâmb, fie din iubire de viaţă sau akedie, fie din neputinţă trupească sau poftă a vreunei plăceri. Deci cu judecată de mănânci sau cu judecată de te înfrânezi, nu vei greşi niciodată. Căci mai bine e să bei vin cu chibzuinţă decât apă cu trufie.

Articol preluat din Everghetinos vol. 3 – editie bilingva; Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi

Despre copii și părinți

Când părinţii afirmă că au pus în copil o părticică din sufletul lor, aceasta nu este o laudă deşartă sau o figură de stil. Această exprimare cu obârşii străvechi este îndreptăţită atât la propriu, cât şi la figurat.

În mod ereditar li se transmit copiilor de la părinţi nu numai însuşirile fizice, ci şi cele duhovniceşti”, afirma un chirurg de excepţie, Sfântul Ierarh Luca Voino-Iaseneţkii (al Crimeii), „şi aceasta ne face să ne gândim serios la îndatoririle noastre nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi la cele faţă de neamul omenesc… Marea îndatorire a tuturor părinţilor este să-şi amintească întotdeauna lucrul acesta, să-şi biruie totdeauna defectele şi patimile, să se pocăiască întotdeauna de păcatele lor în faţa lui Dumnezeu, să-şi cureţe mereu inima, aşa încât să le transmită curăţia inimii şi copiilor”.

K.V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 52-53 – articol preluat de pe www.doxologia.ro

Despre bunătate

Bunătatea se statorniceşte atunci când nu mai poţi fi rău, când nu mai poţi face ceva ce e rău. De exemplu, înainte de a fi bun trebuie să nu mai fii rău. Primul lucru este grija aceasta de a nu mai fi rău, de a nu te mai manifesta cu răutate. In Pateric se spune despre un Sfânt Părinte, că din multa bunătate nu mai ştia ce-i răutatea. Adică nu mai putea nici măcar să presupună răutatea, ci toate le vedea în bine, toate le vedea bune, toate le vedea spre bine. Aceasta e lucrarea pe care o avea el în vedere şi s-a îmbunătăţit în aşa fel încât nu mai putea nici măcar să presupună răul. La asta trebuie să ne gândim şi asta trebuie să urmărim: ca în orice împrejurare să izvorască din sufletul nostru binele. (CPD, p. 14)

Cel ce vrea să fie împodobit cu bunătatea trebuie mai întâi să se ostenească întru înfrânarea poftelor, prin care se surpă pricinile relei întrebuinţări ale mâniei, deci pricinile răutăţii. El trebuie de asemenea să se îndeletnicească şi cu blândeţea, care duce spre o credinţă mai întărită, ce se face pricinuitoare a bunătăţii prin aceea că nu deschide sufletului calea spre facerea de bine, care aduce în viaţa noastră bunătatea. (GDA, p. 103)

In legătură cu bunătatea, în Epistola către Galateni este o înşirare făcută de Sfântul Apostol Pavel a unor lucruri bune, care alcătuiesc sau pregătesc bunătatea. Este vorba de cele nouă virtuţi pe care Sfântul Apostol Pavel le prezintă ca fiind „roada Duhului”, adică ce rodeşte Duhul Sfânt în sufletul credinciosului. Zice el aşa:„Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor”. Sunt nouă. Interesant de observat că din cele nouă, una-i la mijloc: patru de-o parte, patru de alta Şi cea de la mijloc e bunătatea. Scara roadelor Duhului (urcuşul duhovnicesc):

9. Dragostea
8. Bucuria
7. Pacea
6. Îndelunga-răbdare
5. Bunătatea
4. Facerea de bine
3. Credinţa
2. Blândeţea
1. Înfrânarea poftelor

Sfântul Apostol Pavel prezintă aceste lucruri în raport cu bunătatea, în raport cu Duhul Sfânt care le lucrează, şi le prezintă după importanţă. Începe cu cea mai mare, cu dragostea, şi sfârşeşte cu cea dintâi care se realizează când e vorba de urcuşul duhovnicesc, şi aceasta este înfrânarea poftelor. (CPD, p. 22)
Aceia dintre lucrătorii tocmiţi la vie, care erau nemulţumiţi, nu înţelegeau că stăpânul pe unii i-a răsplătit, iar pe alţii i-a miluit. Ei nu ţineau seama de bunătatea stăpânului, fiindcă erau stăpâniţi de lăcomia lor. Ei nu pricepeau că faptul de a fi fost miluiţi cei de pe urmă, lor nu le aducea nici o nedreptate, căci doar ei se tocmiseră să lucreze cu un dinar pe zi. (BM, p. 107-108)

E bine să fim cu luare aminte la cuvinte, la cuvântul rostit, la cuvântul scris, pentru că şi cuvântul rostit şi cuvântul scris are omenie. Când nu tragi, nu pleacă glonţul, dacă tragi, nu se mai întoarce. (SLA, p. 207)

Avem noi gândurile lui Dumnezeu mişcate prin Duhul Sfânt? Ne simţim noi legaţi de bunătatea lui Dumnezeu şi simţim noi că avem bunătate, că avem şi noi iubire, că avem şi noi bucurie? (CLP, p. 98)

Nu se poate face omul bun din rău decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă. Ai credinţă în Dumnezeu, poţi avea şi bunătate. N-ai credinţă în Dumnezeu, poţi avea doar răutate, dar nu şi bunătate. Orice transformare spre bine, orice îndreptare, orice redresare religios-morală se realizează prin credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă, ai putere să schimbi ceva în viaţa ta. N-ai credinţă, nu poţi schimba nimic în viaţa ta. (CLP, p. 177)

De la chip se ajunge la asemănare, adică tot ce are omul pozitiv în el este ceva ce îi dă posibilitatea să înainteze şi să devină, cu atributele pe care le ştim noi în legătură cu Dumnezeu, dintre care bunătatea este chestiunea de căpetenie. Vorbim de Bunul Dumnezeu; trebuie să fim şi noi buni. Vorbim de Dumnezeu care iubeşte; şi noi trebuie să iubim. Vorbim de Dumnezeu care miluieşte; şi noi trebuie să miluim. (CPD,p.8)

Sunt multe lucruri care trebuie să-ţi apară în condiţiile acestea, să-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu, Care te suportă şi pe tine, un păcătos, să-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu, Care te aşteaptă, Care te iubeşte, Care se revarsă spre tine, şi apoi să înaintezi spre viaţa duhovnicească prin ceea ce numim noi desăvârşire.

Pentru că în scrierile Sfinţilor Părinţi din Filocalie se arată cum poate omul să se cureţe, să se lumineze şi să se desăvârşească, să ajungă la deplinătate. (CPD, p. 95)

In Pateric se spune despre Părintele Macarie că a fost odihnitor al unui om angajat în altă credinţă, al unui popă idolesc, care întâi l-a bătut pe un ucenic al lui care a trecut pe lângă el şi l-a defăimat, l-a necinstit şi l-a bătut, iar apoi, când a venit Ava Macarie şi a vorbit frumos cu el, s-a minunat. Acolo este o concluzie foarte interesantă şi ar fi bine s-o ţinem minte cu toţii: „Cu cuvânt bun şi pe cel rău îl faci bun, şi cu cuvânt rău şi pe cel bun îl faci rău”. Intr-adevăr, aşa este, dacă eşti cu grijă şi-l menajezi pe om şi spui un cuvânt bun, chiar dacă ele rău, n-are motive să-şi arate răutatea. Cu cuvânt bun şi pe cel rău îl faci bun. Cu cuvântul rău, însă, şi pe cel bun îl faci rău, când nu-i bun deplin, cum era părintele acela, care din multă bunătate nu mai ştia ce-i răutatea. (CPD, p. 136-137)

Păcate împotriva Duhului Sfânt se consideră: prea marea nădejde în bunătatea lui Dumnezeu – când zic oamenii: „Lasă că mă spovedesc şi mă iartă Dumnezeu”; “Nu-i nimic că fac lucrul acesta rău că Dumnezeu e bun şi mă iartă”. (CPD, p. 324)

„Dragostea este plină de bunătate”. Atenţie, nu zice că e bunătate, ci că e plină de bunătate. Este o deplinătate în bunătate. Sfântul Apostol Pavel alătură îndelungata răbdare cu bunătatea, nu numai în Epistola către Corinteni, ci şi în Epistola către Galateni, unde îndelunga răbdare iarăşi este „vecină” cu bunătatea. In Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel enumără nouă roade ale Duhului Sfânt şi nouă chipuri din care se alcătuieşte roadă Duhului Sfânt, şi zice aşa: „.. roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea…”. Bunătatea este la mijloc.

Sunt 9 chipuri ale rodirii Duhului Sfânt. Şi dacă luăm lucrurile dinspre sfârşit către început, Sfântul Apostol Pavel enumără bunătăţile acestea după importanţa lor, dar calea urcuşului duhovnicesc spre dragoste începe cu înfrânarea poftelor. Înfrânarea poftelor este urmată de blândeţe, blândeţea de credinţă, care e urmată de facerea de bine. Prin facerea de bine, se alcătuieşte bunătatea, iar bunătatea este suport al răbdării îndelungi, al păcii, al bucuriei şi al iubirii. Deci, iată, Sfântul Apostol Pavel spune că „dragostea este plină de bunătate”. Deci, acolo unde nu este bunătate nu este nici dragoste. Unde este dragoste, trebuie să fie şi bunătate. Pe măsura dragostei este şi măsura bunătăţii. (CPD, p. 385)

Spune undeva în Pateric despre un Părinte că din multa bunătate nu mai ştia ce-i răutatea. Noi din multa răutate nu mai ştim ce-i bunătatea; de multe ori presupunem răul şi acolo unde nu-i rău. Vezi pe unul că face bine şi zici:„Da, dar acela vrea să se laude, să se ştie.. .”.Poate că omul nici nu se gândeşte la aşa ceva. Ori, Părintele acela şi când vedea un lucru rău, vedea ceva bine în ceea ce se făcea, pentru că a ajuns şi el la măsura aceasta de a nu mai judeca pe oameni, de a nu mai face ceva ce nu se potriveşte cu voia lui Dumnezeu. (RPÎ, p. 92-93)

In Pateric se spune despre Sfântul Macarie – şi-mi place tare mult lucrul acesta – că s-a făcut dumnezeu pământesc. E o mare îndrăzneală să spui despre cineva că s-a făcut dumnezeu pământesc. Este un dumnezeu ceresc, dar mai este şi un dumnezeu pământesc. Cine? Sfântul Macarie şi alţii ca el, poate. De ce s-a făcut dumnezeu pământesc? Pentru că acoperea păcatele oamenilor cum acoperă Dumnezeu lumea, cum ocroteşte Dumnezeu lumea cu mila Sa şi cu bunătatea Sa, aşa acoperea şi Sfântul Macarie păcatele oamenilor. Cum? Pe cele pe care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe cele despre care auzea, ca şi cum n-ar fi auzit de ele. Nu era scormonitor de rele. Noi suntem scormonitori de rele pentru că nu suntem în împărăţia lui Dumnezeu cu adevărat, ci mai mult dorim împărăţia lui Dumnezeu. (CFS,p. 120)

Să ne întrebăm dacă a fost cineva mai fericit că ne-a întâlnit în ziua care a trecut. Să ne întrebăm dacă îşi aminteşte cineva că i-am vorbit, bineînţeles cu bunătate, cu linişte. Să ne întrebăm dacă l-am salutat cu căldură pe prietenul nostru, pe care l-am întâlnit. Să ne întrebăm dacă nu cumva am fost egoişti în ziua care se pleacă spre înserare. Să ne întrebăm dacă oare este cineva mulţumit cu ceea ce i-am spus sau cu ceea ce i-am făcut. (CSB, p. 36-37)

Părintele Teofil Paraian – Sa gândim frumos ca sa trăim frumos, Editura Agaton  articol preluat de pe www.crestinortodox.ro

Puterea milosteniei

Mare lucru e milostenia… De aceea, Solomon zicea: „Omul e mare, omul milostiv e nepreţuit”. Milostenia are aripi mari, ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele Soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul, lasă în urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele înalte şi nu se opresc decât la picioarele Tronului împărătesc. Scriptura însăşi vă învaţă când spune: „Corneliu, rugăciunile şi milostivirile tale s-au ridicat până la faţa lui Dumnezeu…”. Până la faţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: Dacă ai săvârşit multe greşeli, dar ţi-ai făcut apărător milostenia, nu te teme; nici o putere de sus nu i se împotriveşte, ea cere ce i se datorează, ţinând în mână zapisul datoriei. Însuşi Stăpânul a grăit: „Ceea ce aţi făcut pentru unul din aceştia mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”.

Oricare ar fi greşelile voastre, milostenia le precumpăneşte pe toate. Nu înţelegeţi voi, în Evanghelie, pilda celor zece fecioare? Nu vedeţi oare cum cele care nu făcuseră milostenia, cu toate că erau părtaşe fecioriei, au rămas afară din odaia nunţii? „Este scris, erau zece fecioare, cinci nebune, cinci înţelepte”. Cele înţelepte aveau untdelemn, cele nebune nu, iar candelele lor s-au stins. Focul înfăţişează fecioria, iar untdelemnul milostenia. Şi după cum focul se stinge dacă untdelemnul nu-l hrăneşte picătură cu picătură, tot aşa se stinge fecioria, dacă milostenia nu-i ţine tovărăşie. „Daţi-ne untdelemn din candelele voastre”. Şi cele înţelepte au răspuns: „Nu putem să vă dăm, de teamă că nici noi şi nici voi nu veţi avea… Mergeţi şi cumpăraţi de la cei care vând”. Cine sunt negustorii care vând untdelemnul acesta? Cerşetorii care stau la uşa bisericilor ca să fie milostiviţi. Şi cu ce preţ? Cu cel pe care-l vreţi. Nu hotărăsc cât, ca să nu-mi scoateţi în faţă lipsa voastră. Daţi, spre a cumpăra, atât cât aveţi la îndemână. Aveţi un dinar? Cumpăraţi cu el cerul, nu fiindcă cerul se poate cumpăra cu preţ mic, ci fiindcă Stăpânul e milostiv oamenilor.

N-aveţi un dinar? Daţi un pahar cu apă proaspătă: „Celui ce va da în numele meu la unul din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai mei un pahar de apă proaspătă ca să-i ostoiască setea, să nu-i fie teamă că-şi va pierde plata”. Astfel se câştigă cerul – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta! Daţi o pâine şi câştigaţi raiul – daţi puţin şi veţi căpăta mult; daţi lucruri pieritoare şi veţi primi în schimb din cele fără pieire, daţi din cele ale putreziciunii şi veţi avea din cele ale neputreziciunii. Dacă ar fi un iarmaroc şi preţurile ar fi scăzute, fiind prisos de mărfuri şi multe din ele s-ar vinde pe nimic, nu aţi face avere şi n-aţi de deoparte toate celelalte treburi ale voastre ca să profitați de prilejul acesta?

Aşadar, când e vorba de lucruri trecătoare arătaţi atâta pornire zeloasă, iar când e vorba să cumpăraţii veşnicia, atâta delăsare, atâta lenevire! Daţi celor săraci şi chiar de nu veţi deschide gura, mii de guri şi vă vor lua partea, milostenia care e răscumpărarea sufletului! Şi nu-mi vorbiţi de lipsa voastră! Văduva care era în cea mai mare sărăcie, l-a găzduit pe Ilie, aşa că lipsa ei nu a fost nici o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie, şi astfel a cules roadele pe care le merita – şi a secerat snopul milosteniei. Poate unul dintre noi îmi va zice: „Dă-mi pe Ilie”. De ce cereţi pe Ilie? Eu vă dau pe stăpânul lui Ilie şi nu-l hrăniţi. De aţi fi întâlnit pe Ilie, aţi fi făcut altfel? Hristosul, Stăpânul a toate, a zis: „Ceea ce aţi făcut unuia din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Cugetaţi la Hristos, chemând pe alesul său, în ziua judecăţii, de faţă fiind îngerii şi toate puterile, zicând: „Acela, pe pământ m-a găzduit, acela m-a încărcat de binefaceri, acela m-a primit, când am fost străin”. Şi mai gândiţi-vă la temeiul vostru înaintea îngerilor, la izbânda de care vă veţi bucura în faţa neamurilor cerului. Cel pe care Hristos îl va mărturisi, cum oare, temeiurile lui nu-l vor pune pe deasupra îngerilor?

Aşadar, lucru mare este milostenia, fraţii mei. S-o îmbrăţişăm; nimic nu o poate ajunge, ea fiind în stare să şteargă toate greşelile, în stare de a îndepărta judecata.

Milostenia trebuie făcută cu dărnicie şi cu bucurie.

Nu e de ajuns să săvârşim milostenia. Trebuie să o săvârşim din plin şi fără părere de rău. Fără părere de rău este puţin spus, ci cu bucurie, cu grăbire. Fără părere de rău şi cu bucurie nu sunt, într-adevăr, acelaşi lucru, în una din epistolele către Corinteni, Apostolul punea accent pe această învăţătură. Îndemnând pe credincioşi la cât mai mare deplinătate, zicea: „Cine seamănă slab, va culege slab. Cine seamănă în binecuvântări, în binecuvântări va şi culege”. Şi ca să sublinieze luarea aminte, adăuga: „Fără părere de rău şi nu de nevoie”. Trebuie, când săvârşeşti milostenia, să se împlinească două condiţii: deplinătate şi bucurie. De ce vă plângeţi când daţi săracilor? De ce să fiţi întunecaţi când săvârşiţi faptele milei, lepădând în felul acesta de la voi roadele unei fapte bune? Dacă vă supăraţi, nu mai sunteţi milostivi, ci aspri şi neomenoşi. Dacă vă supăraţi, cum veţi ridica pe fratele vostru aflat în necaz? Socotiţi-vă fericiţi, chiar când îi daţi cu bucurie, căci nimic nu pare oamenilor mai ruşinos decât de a primi de la semenii săi. Aşa că, dacă nu îndepărtaţi orice urmă de regret prin marea bucurie pe care o arătaţi, dacă nu faceţi să se vadă că voi preţuiţi mai mult a primi decât a da, departe de a ridica pe cel căruia îi daţi, îl veţi doborî mai mult. De aici vorbele Apostolului: „Daţi cu bucurie!” Cine poate fi întunecat, atunci când capătă împărăţia? Cine se poate da întristării, când îşi capătă iertarea greşelilor? Nu fiţi, aşadar, cu băgare de seamă la banul pe care-l daţi, ci la aceea ce el vă aduce în schimb.

Semănătorul, cu bucurie aruncă sămânţa, cu toate că nu ştie ce va culege. Cu atât mai bucuros se cade a fi cel care, în chip de ogor, cultivă cerul. Dacă daţi cu bucurie, daţi mult, dând puţin; în schimb, dacă daţi mult cu întristare, acest mult îl micşoraţi. Numai aşa, văduva care şi-a dat cei doi dinari a întrecut cu mult pe cei cu talanţii. Ea dădea cu deplinătate de suflet. Dar dacă cineva e sărac şi se despovărează de tot ce are, cum va face aceasta cu dragă inimă? Întrebaţi pe văduvă; ea vă va învăţa modul: veţi afla că mâna zgârcită nu-i urmarea sărăciei. Căci poţi fi mărinimos, cu toate că eşti sărac. De asemenea, bogat fiind, te poate pândi pericolul zgârceniei.

Cum trebuie să facem milostenia?

Cel ce vrea să dea dovadă de omenie nu trebuie să ceară socoteală altora de cum îşi duc viaţa, ci trebuie numai să îndestuleze nevoia, să vindece lipsa. Nevoia, lipsa, iată ce trebuie să vă grăiască vederea unui sărac; nu-i cereţi mai mult. Fie el cel mai rău dintre oamenii dacă n-are hrana care-i trebuie, să punem un capăt foamei lui! Aceasta ne-a poruncit Hristos, când a zis: „Fiţi asemeni Tatălui vostru din ceruri. El răsare Soarele lui şi peste cei buni şi peste cei răi şi lasă să cadă ploaia sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”.

Omul milostiv este un adăpost pentru toţi cei în lipsă, dar acest adăpost primeşte pe toţi cei care s-au rătăcit şi-l apără de alte primejdii. Buni sau răi, oricine ar fi cel care se află în primejdie, el îi primeşte în adăpostul său. Aşadar, când vedeţi pe cineva care e primejduit de sărăcie, nu-l judecaţi, nu-i cereţi socoteală, ci puneţi mâna şi sfârşiţi necazul lui. De ce să vă faceţi încurcături? Dumnezeu v-a scutit de orice cercetare amănunţită.

Alt lucru e a-l judeca şi alta e lucrarea milei. Milosteniei i se zice aşa, pentru că o facem şi celor nevrednici. Apostolul Pavel ne pofteşte la aceasta, când zice: „Nu vă descurajaţi de a săvârşi binele, mai deosebit către cei ce vă sunt aproape prin credinţă”. Dacă vom cerceta pe cei nevrednici, nici chiar cei vrednici nu vor mai vrea să vină de bunăvoie spre noi, să ne ceară; şi, dimpotrivă, dacă dăm chiar celor nevrednici, cei ce sunt vrednici de milă şi cumpănesc nevrednicia celorlalţi, vor veni la noi. Aşa s-a petrecut cu preafericitul Avraam. Nu cerceta prea aspru pe trecători – şi iată că într-o zi i-a fost dat să primească nişte oaspeţi, care nu erau cu mult mai prejos decât nişte îngeri. Să ne asemuim lui şi totodată şi lui Iov, care zicea: „Uşa mea e deschisă oricui”. Nu deschisă unuia şi închisă altuia; el o lasă deschisă tuturor, fără deosebire. Să facem la fel, vă rog, fără să mai săvârşim cercetări zadarnice. – www.crestinortodox.ro

Sfântul Ioan Gura de Aur – Cuvinte alese, Editura Reîntregirea

O pilda despre puterea rugăciunii pentru aproapele

“Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic și a început să dea pe băutură totul din casă. Soția nu a mai rezistat să duca o astfel de viață și a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Virița trăiește un monah bătrân care îi tămăduiește pe alcoolici și a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.

Mult timp acela nu a vrut să meargă, dar mai pe urmă s-a lăsat convins. Au luat bilete și au ajuns până la Leningrad. Când au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui bețiv s-a dus la casă să cumpere bilete și, cât a stat la rând, alcoolicul s-a dus la toaletă și i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool să-i dea hainele: și-a dat de pe el cizmele și lenjeria de corp și a rămas numai în flanelă și pantaloni, iar sfertul l-a băut pe loc. Prietenul l-a căutat, dar nicicum nu putea înțelege când și unde a reușit să bea. S-a urcat în tren și au plecat. Sosind la casa starețului, au pășit în hol, iar părintele în acest timp explica pilda despre oaia pe care păstorul merge să o caute. Bețivul a spus prietenului său:

– Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.

Cei beți adeseori devin slobozi la gură și vrăjmaşul îi împinge să ia în râs și să batjocorească cele sfinte:

– Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.

Și îndată a auzit glasul starețului:

– Serghei, vino încoace!

Îndată i-a sărit beția și l-a întrebat pe prietenul său:

– De unde mă știe el?

Dar starețul a repetat cu glas tare:

– Serghei care a venit la mine cu prietenul său, să intre.

Serghei a intrat și a văzut o mulțime de oameni, iar starețul a spus:

– Iată, scumpii mei frați și surori, pe acest om l-au părăsit mama și soția și fata. El a ajuns într-o situație groaznică, abia a ajuns în gară și a dat pe o sticlă de votcă lenjeria și cămașa și a venit aici numai cu o flanelă. Oamenii l-au părăsit, dar nu l-a părăsit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nădejdea în ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindcă pentru el s-a făcut rugăciune. În aceste clipe înlăuntrul acestui om se dă o luptă înfricoșată – duhul cel rău care a intrat în el îl îndeamnă și vrea ca el să mă lovească pe mine și pe prietenul său, iar apoi să fugă de aici, și este greu să-l putem ține pe acest om. Duhului rău nu-i priește aici și nu poate să sufere, fiindcă aici oamenii se roagă. Și iată, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce și ce va ajunge acest om nefericit! Haideți toți împreună să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca să-i ajute acestui om.

Toţi câți se aflau în chilie au început să se roage, iar unii au început chiar să plângă. Și îndată acest bețiv a căzut la pământ și a început să se lovească cuprins de tânguire. Mult timp a stat astfel și a plâns, iar oamenii se rugau.

La sfârșit, starețul a spus:

– El nu va mai bea de acum înainte, el a voit să se sinucidă, dar nu a făcut-o fiindcă pentru el se făcea rugăciune. Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere.

Până la sfârșitul vieții, Serghei nu a mai pus alcool în gură, a devenit profund credincios și fiu duhovnicesc al starețului”.

Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Virița. Patericul Viriței“, Editura Biserica Ortodoxa, Galați, 2003 –www.cuvantul-ortodox.ro

Curajul

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologice, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.

Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?

Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor?

Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)?

Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la provăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani?

Şi care inşi, de nu dintre cei mai dârzi şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa?

Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi vizonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte nu numai procesul evolutiv al instituţiei eclesiastice, ci şi textul însuşi al Scripturii care, parcă prevestitor, a pus accentul pe această calitate intrinsecă şi sine qua non a creştinismului.

Mântuitorul şi ucenicii Lui direcţi au ştiut prea bine şi ab initio unde sălăşluieşte marea taină a creşterii şi durabilităţii Legii noi. De aceea şi aflăm nenumărate referiri – în Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole – la socotirea curajului drept trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin.

Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este, erou.

Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Şi-au mărturisit deopotrivă inimoşia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieţii profane (militare şi civile). Şi voi sunteţi nişte militari le rosteşte colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugăriţelor căminului de pensionari unde e găzduit. Şi nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică.

Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de revoluţia franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din faţa mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au şi mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânşi, plini de încredere, de voioşie şi de hotărâre.

Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situaţii imposibile, greutăţi de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte.

Iată de ce aurul, vizonul, purpura şi podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce şi cu sângele martirilor.

Paralel celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt şi din sângele acesta s-a întrupat şi a dăinuit şi de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos.

In textele scripturistice, îndemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme îi spune (Marcu 5, 36; Luca 8. 50) mai marelui sinagogii, lui Iair, când vin unii şi-i vestesc că fiica lui a murit.

Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi. (Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină). Lui Simon, la fel i se grăieşte: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10).

Ucenicilor şi mulţimii tot aşa: Nu te teme turmă mică (Luca 12, 32). Nu te teme găsim şi în Apocalipsă (1, 17).

Acelaşi îndemn apare şi în formă plurală: Deci nu vă temeţi (Matei 10, 26); aşadar nu vă temeţi (Matei 10, 31); îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27; Ioan 6, 20): toate către Apostoli, când s-au speriat văzându-l că umblă pe mare.

La Schimbarea la Faţă, după trecerea norului luminos, Se apropie de Petru, Iacob şi Ioan şi atingându-i le zice aşijderea: sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17, 7).

Îngerul către femeile venite la mormânt: Nu vă temeţi (Matei 28, 5), iar Domnul repetă şi El aceloraşi: Nu vă temeţi (Matei 28, 10).

Îngerul Domnului către păstori: „Nu vă temeţi” (Luca 2, 10), „căci iată vestesc vouă bucurie mare”. Când Iisus Se arată celor unsprezece şi ei se înfricoşează crezând că văd duh (Luca 24, 36-37) nu rosteşte aceleaşi cuvinte, dar sensul vorbelor: „Pace vouă” şi „de ce sunteţi tulburaţi?” – este identic cu „nu vă temeţi”. („Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”-stă scris şi la Ioan 14, 27).

Când scena umblatului pe apă pe vreme rea este relatată de Ioan (6, 10-20), cuvintele folosite sunt aceleaşi ca la Matei:„Ei s-au înfricoşat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu vă temeţi„.

Alteori întâlnim: nu vă înspăimântaţi. Astfel, la Marcu 16, 6 (îngerul către femei, în dimineaţa Duminicii de după răstignire).

Frica e vrednică de certare şi dojana: de ce vă este frică, puţin credincioşilor?, li se spune (Matei 8, 26) celor din corabie, spăimântaţi de valurile ce o acopereau.

La fel la Marcu 4, 40: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Fără frică îşi dorise să primească darurile cereşti şi Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, după ce a scris numele copilului pe tăbliţă.

Formele negative: nu te teme, nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi, să nu se tulbure inima voastră sunt adesea înlocuite prin imbolduri la curaj: îndrăzneşte fiule (Matei 9, 2: către un slăbănog); îndrăzneşte fiică (Matei 9, 22; Luca 8, 48: către femeia cu scurgere de sânge); îndrăzniţi (Matei 14, 27; Ioan 10, 33); „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”; îndrăzniţi: (Marcu 6, 50); îndrăzneşte, scoală-te! (Marcu 10, 49: către orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii?

Îndepărtarea de Hristos.

Relatarea de la Luca e pe deplin edificatoare: după ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor „e cuprinsă de frică mare”. Urmează consecinţa: „L-au rugat pe El toată mulţimea să plece de la ei”. (Matei 8, 34 şi Marcu 5, 17 zic: L-au rugat să treacă – sau să se ducă – din hotarele lor). Legătura de cauzalitate e limpede: Îi cer să plece pentru că le este frică.

Frica, aşadar, aduce cu sine ruperea de Hristos.

Dacă „nu vă tulburaţi” este echivalentul lui „nu vă înfricoşaţi”, căci îngrijorarea e tot o formă a fricii, probabil că Marta a fost certată şi din pricina aceasta, Domnul ştiind ca îngrijorarea zămisleşte simţăminte şi stări ale minţii străine învăţăturii Lui.

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleaşi poveţe: îndrăzneşte, îndrăzneşte Pavele, iar el (ei) îndrăznind …

De asemenea în mai toate Epistolele Sfântului Pavel: „De aceea nu ne pierdem curajul (II Cor. 4,16); „îndrăznind deci totdeauna” (II Cor. 5, 6); „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic” (Filip. 1, 28); „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (II Tim. 1, 7) frica, aşadar, e de la diavol, ca şi păcatul, ca şi moartea; textul acesta e capital, ne dă posibilitatea să desprindem adevărata sorginte a fricii).

Apostolul creştinilor, mai înainte de orice, le cere să fie îndrăzneţi: „Drept, aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus” (Evrei 10, 19). Tot el adoptă în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă; „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge” (Evr. 12, 4)  (David, Hanibal, Cezar, Napoleon nu le-ar fi vorbit altminteri ostaşilor lor); „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică” (I Tim. 6, 12) „Suferă ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”.

Textul de la Efeseni e plin de cuvinte cu iz ostăşesc: „întăriţi-vă întru puterea.., îmbrăcaţi-vă cu toate armele …, luaţi toate armele…, toate biruindu-le…. staţi deci tari…. având mijlocul vostru încins…, îmbrăcându-vă cu platoşa…. pavăza credinţei, luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului.

S-ar zice că răsfoim un regulament militar, că citim un ordin de zi al unui căpitan de oşti.

Există în Noul Testament un stil imperativ al curajului, obârşia căruia se afla în porunca dată lui Avraam: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (Fac. 12, 1) – şi Avraam ascultă, plin de curaj, neştiind încotro merge şi unde se va opri, ca un bun ostaş ce se află (V. şi Evr. 11, 8).

Stilul evanghelic militar se manifestă şi prin verbe „active”, verbe îmbolditoare, imperioase, răsunătoare ca: stăruiţi, întrebaţi, vegheaţi, privegheaţi, treziţi-vă, cuceriţi, priviţi cu luare-aminte, fiţi gata, mergeţi, cercetaţi, căutaţi, bateţi, încingeţi-vă.

Acestea toate din partea Mântuitorului şi Apostolilor Săi. Dar şi creştinul, având bună îndrăzneală, răspunde în acelaşi mod, în aceeaşi tonalitate a neînfricării: „Nu mă voi teme!” (Evr. 13, 6) De ce? Pentru că ştie două lucruri: mai întâi că „partea celor fricoşi… este iezerul care arde cu foc şi pucioasă” (Apoc.21, 8 ) (înşiruirea osândiţilor începe cu fricoşii, ei mai întâi; necredincioşii, spurcaţii, ucigaşii, desfrânaţii, fermecătorii, închinătorii la idoli şi mincinoşii sunt menţionaţi în urma lor) – iar apoi, şi mai ales, că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

În felul acesta curajul ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne liberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul.

Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul. Ca unii care suntem urmaşi prin credinţă ai celor care L-au văzut pe Dumnezeu întrupat, ni se aplică textul de la Evrei, reprodus pe statuia amiralului de Coligny, pe una din străzile Parisului: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat”.

Covârşitoarea însemnătate acordată curajului atât de Domnul Hristos cât şi de Biserică rezultă şi din aceea că precum scrie la Matei 11, 12: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.

Cerurile, spune limbajul popular (tot în stil marţial), se cuceresc.

In traducerea lui Radu Vasile şi Gala Galaction se folosesc termeni mai tari, o grăire mai directă: Împărăţia se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

Francezii spun şi ei că împărăţia e silită şi că violenţii o înşfacă (s’en emparent).

Tot de violenţă şi forţă pomenesc versiunea veche şi versiunea nouă a Bibliei englezeşti. Verbul to seize este concordant cu a înşfăca, a pune mâna pe, în tălmăcirea lui Luther substantivul Gewalt nu e deosebit de forţă şi violenţă, iar verbul weg reisen e aprig şi expresiv, aproape de a răpi.

Drept concluzie aş cere voie să afirm: Dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci:

Să iubeşti pe Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău (Matei 22, 37; Marcu 12, 30—31; Luca 10, 27), Legea nouă poate – sub aspectul ei operaţional – ar fi conspectată astfel: crede, iubeşte şi nu te înfricoşa. Frica – păcat urât în ochii Domnului; curajul – virtute mult plăcută Lui şi consubstanţială situaţiei de creştin.

Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Mănăstirii Rohia,  2006

Concluzie

Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. – Părintele Nicolae Steinhardt

Cred în Sfânta Treime

Cred într-unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocărât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filozofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defăimându-i deşertăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelnicilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu i-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Slava lui DUMNEZEU pentru toate !!! – Părintele Nicolae Steinhardt

De ce Dumnezeu săvârșește minuni?

Voi reda în cele ce urmează o istorioară a Părintelui Paisie care ne explică natura minunilor pe care le săvârșește …

Sfaturi

Vă dau sfaturi pe care, uneori, s-ar putea să nu le aflați în altă parte” Eu vă dau sfaturi pe care, uneori, s-ar …